Din când în când, un autor revine la spiritul care te-a făcut să te îndrăgostești de lucrările sale de la început. Cu Secretul Secretelor, Dan Brown pare că face exact asta, nu doar că revine la formă, ci se distrează clar făcând-o.

Aceasta este cu ușurință cea mai bună carte a sa de la Codul lui Da Vinci și Îngeri și Demoni. Simți din nou vechea scânteie: ritmul, puzzle-urile ingenioase, adrenalina care te face să întorci paginile, dar de data aceasta învelită în ceva mai profund, mai reflectiv, aproape filozofic și șiret.

Cartea a rezonat pentru că explorează teme precum conștiința, percepția și non-dualismul, idei despre care am scris mult în ultima vreme. Dacă ai citit Sensul Vieții, Laudă pentru a Fi Tu Însuți sau Universul Îți Șoptește, vei recunoaște imediat curentul subteran. Acea senzație că realitatea ar putea fi mai fluidă, mai interconectată și mai participativă decât presupunem de obicei.

Acum, să fie clar: aceasta nu este o roman supranatural. Doar pare a fi unul în primele pagini. Deschiderea este puțin șocantă, aproape deliberat așa, ca și cum Brown ți-ar zgudui umerii și ar spune: „Suspendă-ți neîncrederea pentru un minut. Ai încredere în mine.” Și sincer, ar trebui. Odată ce te lași purtat, povestea se desfășoară într-un mod surprinzător de coerent, ancorat și satisfăcător intelectual.

Ceea ce m-a impresionat cel mai mult este că Brown reușește să păstreze toate elementele clasice, urmărirea, indiciile, marile dezvăluiri, în timp ce introduce o conversație despre conștiință care se simte atât modernă cât și antică. Este formula Dan Brown, da, dar maturizată. Mai jucăușă. Mai curioasă. Cartea pare să se bucure de ea însăși, iar acea bucurie este contagioasă.

Praga este decorul perfect pentru poveste. Brown face ca orașul să prindă viață în acel mod foarte particular pe care îl are, unde arhitectura devine narativă, istoria devine un indiciu, iar orașul însuși se transformă într-un personaj. Te plimbi prin catedralele, aleile, bibliotecile și camerele subterane ale orașului cu el, descoperind un loc care se simte atât antic cât și electric. Trecutul stratificat al Pragăi, mistic, imperial, alchimic, oferă întregii cărți o textură care se potrivește perfect cu povestea.

Dacă ai așteptat ca Brown să scrie ceva cu energia primelor sale succese, dar cu bogăția filozofică a unui scriitor care a petrecut decenii gândindu-se la natura adevărului, aceasta este. O recomand, mai ales dacă, ca și mine, suspectezi că universul este puțin mai ciudat și mult mai semnificativ decât pare la prima vedere.